Civilizaţia Foametei

Coreenii din sud sunt nişte oameni care trăiesc în clădiri care se bucură de confort occidental, în oraşe cu arhitectură inspirată de cea occidentală, cu străzi pline de reclame, pe care circulă maşini moderne, eventual fabricate în Europa (România), în întreprinderi cu capital corean. Deşi coreenii care trăiesc la sud de paralela de 38 grade par să fi învăţat bine multe lecţii de cultură şi civilizaţie occidentală, şi deşi se dovedesc în continuare foarte silitori la această materie, mai au mult până să devină occidentali. Din păcate nici vestimentaţia occindentală cât mai scandaloasă, şi nici produsele cosmetice pentru păr care poate transfera pe capul oricărui corean podoaba capilară a unui european sadea, fie el din nord sau din sud, nu-i poate ajuta. Chiar dacă, aşa cum se observa la ultimul Campionat Mondial de fotbal, au început să apară coreeni blonzi, roşcaţi sau cu părul creţ, ei rămân asiatici. La fel, oricât ar asimila ştiinţa şi civilizaţia noastră, mai au mult până vor putea să se poarte ca nişte europeni moderni adevăraţi. Cel puţin în Coreea. Din simplul motiv că în Coreea încă mai e ruşine să faci unele lucruri.

Recent, de fapt în ultimele două luni ale anului 2005, lumea ştiinţifică mondială a fost zguduită de un scandal imens, a cărei acţiune s-a desfăşurat în Coreea. Dacă ar fi fost mutat în altă zonă geografică, acest scandal s-ar fi tranformat dintr-o bombă atomică în cel mult un banal foc de artificii, ca să ne exprimăm în repere pirotehnice ale ariei culturale respective. Ce s-a întâmplat? O fraudă ştiinţifică de proporţii. Hwang Woo-suk, un cercetător cu o carieră fulminantă, de ale cărui rezultate se legau speranţe imense ale medicilor şi mai ales ale pacienţilor din întrega lume, era acuzat de fals grosolan.

Mai intâi a fost un câine

Totul a început în urmă cu aproximativ doi ani, în februarie 2004, când o echipă de cercetători din Coreea, condusă de Hwang Woo-suk, un medic veterinar, a anunţat clonarea unui embrion uman în prestigioasa revistă ştiinţifică Science. Anul următor, în mai, aceeaşi echipă a reuşit clonarea unui câine, Snuppy, eveniment de asemenea consemnat într-un articol apărut pe 4 august în Science.

Din 1996, de când scoţianul Ian Wilmut a distrus prejudecata conform căreia clonarea unui mamifer este imposibilă, s-a reuşit clonarea multor specii de mamifere, de la şoareci la viţei. Câinele e un animal foarte greu de clonat, în primul rând din cauza particularităţilor ciclului său reproductiv. Femela de câine este fertilă doar de două ori pe an, şi nimeni nu ştie exact când. Acest aspect este foarte important deoarece ovocitele, adică precursorii de ovule, trebuie extrase în această perioadă. Clonarea constă în introducerea nucleului unei celule adulte somatice (nu sexuale) într-o celulă ou sau ovocit enucleat (căreia I s-a extras nucleul). Procedeul poate prezenta variaţii, în sensul că se poate utiliza nucleul unei celule embrionare, ceea ce este puţin mai simplu. Dar oiţa Dolly a fost clonată cu nucleul unei celule adulte.

Cu alte cuvinte, clonarea e un fel de fecundare in vitro cu o celulă somatică (nesexuală) adultă sau embrionară. Dar, deşi principiul ei este atât de simplu, dificultăţile tehnice, mai ales la mamifere, sunt, mai precis au fost, insurmontabile până în 1996. De ce? Pentru că genele din celula adulta nu sunt programate (adică activate) asemenea genelor din celulele sexuale, mai precis din spermatozoid şi ovul, care joacă în fecundarea normală rolul donatorului de nucleu. Genele din toate celulele unui anumit organism sunt identice, dar modul lor de activare e diferit în funcţie de ţesut. De asemenea, în timpul dezvoltării embrionare, sunt active alte gene decât cele ale adultului. De aceea clonarea are un randament infim, de ordinul a cel mult câteva procente, variind de la o specie la alta. Adică din 100 de încercări de clonare, dacă se dezvoltă câţiva embrioni, din care poate unul sau doi vor da naştere la pui viabili. Pentru Snuppy s-au folosit peste 2000 ovocite, din care s-au obţinut 1000 embrioni, implantaţi în 123 mame surogat. Din cele 3 sarcini rezultate s-a născut un singur căţel. Reuşita clonării presupune deci o voinţă de oţel, şi multă răbdare. Poate nu întâmplător primul cercetător care a reuşit această performanţă este scoţian, un urmaş al lui Braveheart.

Dar clonarea nu e cercetare fundamanetală, deci nu poate duce în nici un caz la Premiul Nobel. Atunci de ce e un mare succes, şi de ce s-ar lăuda cineva cu reuşita unei clonări? Pentru că are aplicaţii tehnologice. Însuşi Ian Wilmut a luat iniţiativa clonării unei oi din aceste raţiuni. Cu alte cuvinte, clonarea aduce bani sau mai precis are potenţialul de a aduce foarte mulţi bani. Numai în zootehnie, clonarea, care pesupune crearea de copii la indigo a animalelor celor mai valoroase, ar avea consecinţe economice extraordinare.

Un qvasipanaceu celular

Dar aplicaţiile clonării nu se opresc aici. Şi Hwang, un medic veterinar coreean, în vârstă de 53 ani, ştia acest lucru. Drept pentru care s-a întins la cea mai bine plătită, cel puţin după ştiinţa actuală, aplicaţie a clonării: clonarea de celule stem umane.

Celulele stem sau celulele suşă sunt celulele primordiale care există în cele mai multe ţesuturi, şi care ajută în mod natural la regenerarea acestora. Problema e că acestea sunt celule stem adulte, care se pot transforma (diferenţia) în cursul regenerării normale a ţesutului respectiv, numai în anumite tipuri de celule. Studii in vitro arată că unele astfel de celule stem adulte se pot transforma (diferenţia) şi în alte câteva tipuri diferite de celule. Adică celulele stem adulte din măduvă, de exemplu, ar putea genera şi celule musculare. Dar capacitatea de diferenţiere a celulelor stem adulte e oricum limitată, de aceea sunt mult mai apreciate celulele stem embrionare, care se pot transforma practic în orice tip de celulă. Dar aici intervine o problemă: limitarea studiilor pe celule stem embrionare, din raţiuni etice. Celulele stem embrionare pot fi recoltate de la embrioni numai până într-o anumită etapă a dezvoltării, după care şi ele se diferenţiază. De obicei, pentru studii, aceste celule provin de la embrioni avortaţi spontan, dar în unele ţări ale lumii există controverse legate de dreptul la viaţă al acestor embrioni, deşi natura însăşi i-a eliminat ca fiind neviabili.

Clonarea de linii de celule stem umane înseamnă de fapt crearea de celule stem embrionare care să aibă materialul genetic identic cu al unui anumit individ, eventual matur. Cu alte cuvinte, prin această tehnologie se “fabrică” celule stem personalizate şi pe comandă. Dacă acest individ suferă de o boală degenerativă sau a rămas paralizat în urma unui accident, poate beneficia de tratament cu celule stem multipotente, deci care se pot transforma în orice tip de celule, inclusiv cel de care are el nevoie. În plus, fiind identice din punct de vedere genetic cu celulele proprii organismului, nu există riscul respingerii acestora de către sistemul lui imunitar. Una dintre primele aplicaţii propuse ale clonării a fost crearea de organe personalizate pentru transplant.

Atunci când coreanul a anunţat marea sa reuşită, lumea medicală şi ştiinţifică a fost pur şi simplu zguduită. Pentru oamenii aflaţi în scaunul cu rotile sau bolnavi de boli cumplite, cum sunt maladiile Alzheimer sau Parkinson, mijeau speranţele unei vieţi normale.

Un mic scandal-etic

Dar cum se spune la noi, într-un limbaj foarte neştiinţific, nu a fost să fie.

Pentru coreanul aclamat, invitat peste tot, decorat de preşedintele a cărei imagine în declin ar fi putut-o salva, au început să se strângă nori negri.

Mai întâi a fost scandalul ovulelor, izbucnit pe 24 noiembrie anul trecut. Hwang Woo-suk a fost acuzat că şi-a constrâns colaboratoarele mai tinere să doneze ovule. Aşa cum am precizat, pentru clonare e nevoie de ovocite, adică precursori de ovule. Prima clonare de embrion uman s-a realizat (sau aşa s-a pretins) cu ovicite şi nuclee de celulele adulte de la aceeaşi femeie. De ovocite e nevoie şi în cazul fecundării in vitro. În urma unui tratament hormonal, care stimulează ovulaţia, se recoltează mai multe ovocite de la mama donatoare, care poate coincide sau nu (cazul dnei Ilescu) cu cea purtătoare. Pentru studii, ovocitele se recoltează de la donatoare, şi practica recompensei materiale este descurajată.

În Coreea, nici măcar experimentele de clonare umană nu sunt interzise, pentru că asiaticii au mai puţine prejudecăţi şi pasiuni religioase. Încurajarea donării de ovule prin recompense materiale era o practică obişnuită la clinica de unde cercetătorul corean se aproviziona cu material biologic. De asemenea, nu se încălca nici o lege. Dar când s-a descoperit că printre donatoare erau colaboratoare mai tinere ale lui Hwang, atunci a izbucnit scandalul. Coreanul nu era acuzat de nici o infracţiune legală, ci de una morală şi etică. I se reproşa că într-o societate confucianistă, în care relaţia dintre maestru şi discipol e una specială, el şi-a constrâns cumva prin autoritatea de care dispunea, colaboratoarele să facă acest lucru.

Cine a citit deja câte ceva din istoria ştiinţelor medicale, ştie că eventualul sacrificiu al coreencelor e infim pe lângă ce se poate face. Unii medici au murit testând tratamente pe ei înşişi sau infectându-se cu germeni patogeni pe care sperau să-i anihileze. Se spune că însuşi Victor Babeş ar fi testat pe propria persoană vaccinul antirabic îmbunătăţit. Dar asta nu se întâmpla doar în trecut. Unii pasionaţi de ştiinţă adevăraţi ar da mult mai mult decât nişte ovule, oricât de neplăcut ar fi tratamentul de stimulare a ovulaţiei. Şi în România există femei din cercetare care au născut copii cu probleme pentru că s-au expus cu bună ştiinţă unor noxe teratogene. Şi fără a avea speranţa unor rezultate extraordinare, ca în cazul clonării unor linii de celule stem umane. Pasiunea pentru ştiinţă e greu de înţeles pentru cei dinafară, chiar pentru cei care discută probleme etice.

Mulţi oameni de ştiinţă de pretutindeni erau dispuşi să ia apărarea coreanului, iar sute de femei din Corea şi–au manifestat dorinţa de a dona ovule pentru cercetările lui. Scandalul etic a început să se stingă.

Avea şanse să izbucnească asemenea scandal în România? La noi, într-o societate neconfucianistă, nimeni nu donează ovule pentru lucrarea de cercetare a şefului. În schimb donează idei, care la noi nu valorează nimic, şi donează muncă. La noi e o practică banală ca tânărul cercetător entuziast “să doneze” idei de cercetare, care să contribuie la elaborarea de studii, obţinerea de fonduri, dar el să nu beneficieze de nimic din această “afacere”. La noi, tinerii şi eventual subalternii au “obligaţia” de a elabora lucrări pe care sunt gravate apoi numele şefilor, care habar n-au despre ce e vorba acolo, sau chiar nu sunt în domeniu. Astfel apar directori medici trecuţi pe lucrări de…sociologie. Cât despre doctorate, ar fi interesant în ce procentaj sunt originale, nu sunt făcute gratis de subalterni sau cumpărate de pe piaţa neagră ştiinţifică. Referitor la cazul de plagiat celebru din România, cel al lui Beuran, acuzaţia ar fi de fapt mult mai gravă. Probabil nu Beuran însuşi a copiat acele ghiduri, ci nişte studenţi sau medici stagiari. Asta se întâmplă frecvent în România, care va intra anul următor în Europa. Dar poate că din acest punct de vedere, ţara noastră chiar o merită. Cultural e mai mult decât integrată.

Momentul adevărului

Dar revenind la corean, după încetarea scandalului ovulelor, acesta n-a avut parte de multe zile liniştite. De hac i-au venit tocmai cercetătorii tineri, care într-o societate confucianistă chiar au maeştri adevăraţi, care îi învaţă să respecte adevărul, mai ales ştiinţific, nu doar să se strecoare în sistem. Pe un site unde tinerii cercetători coreeni obişnuiau să trimită mesaje, au început încet-încet sa curgă denunţuri. Mai întâi s-a observat că fotografiile apărute într-o prestigioasă revistă ştiinţifiă americană, Science, unde Hwang Woo-suk îşi publicase reuşita împreună cu un american, Gerald Schatten, un specialist în biologia reproducerii de la Pittsburgh University, coincideau în mod surprinzător cu altele, apărute într-o alta cu mult mai puţine pretenţii, în cadrul unui articol al unui tânăr cercetător, colaborator al lui Hwang. Respectivele fotografii în acest din urmă articol nu se pretindeau nicidecum linii de celule stem umane clonate, ci simplu embrioni obţinuţi prin fertilizare in vitro.

Până la urmă asta s-au dovedit a fi. Mai întâi, Hwang a dezminţit, apoi a recunoscut că nu a obţinut 13 linii de celule stem, ci mai puţine. Între timp, Schatten a cerut ca numele său să nu mai figureze la autorii celebrului articol. Hwang Woo-suk.pierdea teren, dar s-a predat cu greu. Mărturia tânărului cercetător, care făcuse pozele embrionilor, a fost decisivă, dar au contat şi altele. Articolul din Science a fost retras, la cererea autorului, apoi Hwang a ajuns în spital din cauza stresului. La sfârşitul anului trecut a promis însă că va aduce dovezi că a reuşit totuşi să cloneze celule stem umane. Dar la începutul noului an nu reuşise încă.

În decembrie anul trecut, în Coreea scandalul falsului ştiinţific era imens. Televiziunile întrerupeau programul ca să transmită ediţii speciale de ştiri referitoare la acest subiect. Care era atitudinea oamenilor obişnuiţi din Coreea? “ Ruşine pentru noi, ruşine pentru Coreea”, îi spunea o studentă unui ziarist de la “New York Times”.

Ce se întâmpla în acest timp în România? Scandalul fraudei ştiinţifice din Coreea a trecut neobservat. La televiziune nu s-a suflat o vorba, posturile de radio “serioase” cum ar fi cele naţionale, au spus câte ceva vag. Dar în acelaşi timp, în România, Beuran şi-a recăpătat titlul de profesor universitar, pe care îl pierduse ca urmare a scandalului de plagiat. Nimeni nu s-a revoltat, nici măcar studenţii lui. În România nu e ruşine să furi, să falsifici, din contră, e ceva normal, chiar lăudabil.

Beuran a fost condamnat cel mai dur de unii ca el, care n-au avut curajul sa copieze de la cap la coada. Această remarcă nu e originală, ci doar o adaptare a ceea ce a declarat însuşi medicul care a observat identitatea dintre ghidurile lui Beuran şi cele originale. Ar fi interesant un studiu care să stabilească proporţia falsurilor din mediul universitar românesc. Dar cine să-l facă? Ar fi interesant să existe şi la noi in România un site unde tinerii cercetători să-şi exprime părerea, să poată critica în voie sistemul şi şefii, eventual să denunţe abuzurile. Dar în România nu prea mai sunt tineri cercetători. Puţinii care sunt nu prea au ce exprima, având în vedere cum sunt recrutaţi. Corupţia şi nepotismul sunt singurele criterii universale. Cercetarea şi mediul universitar au reprezentat până de curând refugiile predilecte ale medicilor care nu au promovat examenul de rezidenţiat (secundariat). Adică în România medicii care nu sunt buni să dea aspirină sunt suficient de buni pentru a forma alţi medici sau a face descoperiri ştiinţifice. Statele Unite se confruntă cu o criză de medici în provincie şi în spitalele mai mici, deoarece universităţile americane nu acceptă să coboare ştacheta. Pentru că absolvenţii universităţilor prestigioase americane se duc în cercetare, unde ar trebui să fie peste tot locul cremei.

Ce s-ar întâmpla dacă totuşi tinerii cercetători români ar avea conştiinţa şi curajul de a denunţa şi condamna abuzurile şi falsurile, aşa cum s-a întâmplat în Coreea? Răspunsul la această întrebare mi l-a dat un cercetător onest, cu experienţă. Ar fi consideraţi ciumaţi, tuturor le-ar fi frică să lucreze cu ei. În cazurile rarisime, în care tinerii cercetători nu sunt veniţi cu pile, ei sunt acolo pentru a fi exploataţi, şi nu au absolut niciun drept.

Epilog

Cercetările în direcţia celulelor stem continuă, cu oarece progrese. Hwang este judecat pentru fals, şi contrar unor predicţii, nu s-a sinucis, aşa cum ar trebui să facă un coreean sau japonez dezonorat. Ancheta efectuată în Coreea a stabilit ca nu a clonat nicio celulă umană. Despre Schatten, care îl numea cel mai bun prieten şI frate pe coreean, şi care a publicat împreună cu el, deci se face părtaş la fraudă, ba chiar poate fi învinovăţit de plagiat, pentru că a publicat nişte “rezultate” care nu-I aparţineau, nu se aude nimic. El a ajutat la publicarea articolelelor pline de falsuri, se pare prin influenţarea “cenzorilor” de la Science implicaţi în acceptarea articolelor pentru publicare. Schatten l-a ajutat pe Hwang să publice în 2004 în Science articolul despre prima clonare a unui embrion uman, după ce acestuia I s-a refuzat publicarea articolului. Problemele de limbă şi de formă împiedică de foarte multe ori publicarea de articole în reviste de top. De asemenea el ar fi scris cea mai mare parte din articolul apărut în această revistă pe 17 iunie 2005, în care se anunţa clonarea de linii de celule stem umane. Schatten nu a participat la experimente, aşa cum a şi declarat, dar a fost trecut ca ultim autor, pozitia autorului senior, care are rolul de a conduce cercetarile si de a verifica activitatea celorlalti cercetatori. Fără ajutorul lui, probabil frauda ştiinţifică ar fi rămas doar la stadiul de intenţie. Dar nu a făcut-o degeaba. Pe parcursul anului 2005, Schatten ar fi primit de la Hwang peste 40000 de dolari ca onorarii, dar ceruse şi o bursă (grant) de 200000 de dolari, care urma să fie înnoită anual. Scumpă consultanţă! Un consultant ia cam 5% din valoarea proiectului. Deşi la prima vedere nu merita atâţia bani nici dacă ar fi ajutat la publicarea unui articol în malteză, probabil procentajul a fost unul corespunzător afacerii.

Deşi toate aceste date fac obiectul unei serii de articole apărute în New York Times la sfârşitul anului trecut şi începutul anului current, lui Schattent nu i s-a aplicat nicio sancţiune, iar un raport al unei comisii, formate din specialişti de la universitatea la care activează, l-a absolvit de orice vină de fraudă ştiinţifică, eventual poate fi acuzat de comportament defectuos în cercetare. Unii s-au grăbit chiar să-l considere o victimă a unei înşelătorii. Pentru că el e dintr-o lume în care vina şi ruşinea se măsoară altfel. Desigur, cercetătorii din Coreea nu au fost la fel de blânzi în a-l judeca.

Care a fost ecoul acestor evenimente? Revistele ştiinţifice de prestigiu au scris o perioadă despre fraudele în ştiinţă şi de istoria publicării acestora. În România, de Beuran nu se mai vorbeşte decât la rubrica “Generaţia Expirată” din ziarul “Cotidianul”, unde se află într-un nemeritat top al personalităţilor expirate. O umilă victimă, ca şi Hwang Woo-suk a unui sistem care funcţionează foarte bine. Un sportiv naiv care a fost prins dopat cu nurofen sau amphetamine, când adevăratele doppinguri nu sunt detectabile…

Săptămăna trecută, ziarele din România au anunţat un alt plagiat, al cărui autor este o doctorandă a fostului ministru al învăţământului, Ecaterina Andronescu. În România, ca şi în lume, acesta e doar vârful vârfului iceberg-ului…

Acest articol a fost scris in urma cu cativa ani pentru “Idei in dialog” . De atunci nu numai ca s-au semnalat mai multe plagiaturi la noi in tara, iar dna Andronescu este din nou ministrul invatamantului si cercetarii. Mai mult, lucrurile sunt mult mai interesante. Pentru a publica in reviste medicale (peer reviewed) se plateste, tariful e diferit, in jur de 200-300 euro. Adesea autorii nu sunt chiar asa anonimi in fata referentilor, procesul de publicare poate fi influentat prin “pile”. Unele dintre cele mai prestigioase reviste stiintifice, care nu se limiteaza la domeniul medical, printre care “Science” sunt de-a dreptul “rasiste” (caracterizarea nu-mi apartine). Pentru un Roman din Romania sansele de a publica acolo sunt minime, numai pentru ca este…Roman. Am avut naivitatea de a trimite un articol la Science, de unde nu am primit deocamdata niciun raspuns. Din nefericire, am aflat toate astea dupa ce trimisesem deja articolul…Dar de aventura Coreeanului cu aceasta revista stiam. In stiinta facem predictii…

ro Beuran, celule stem embrionare, clonare, Hwang Woo-suk, plagiat

E un subiect care nu are legatura directa cu evolutia, cu stiinta, dar are cu natura umana. Evenimentele din Republica Moldova, unde chiar in aceste momente au loc incalcari ale drepturilor omului, nu au avut mare ecou in Romania.  Nu numai ca guvernul Romaniei, care oricum se distinge prin incompetenta, nu a avut o pozitie corecta, de condamnare a incalcarilor drepturilor omului, dar chiar nici organizatiile umaniste de la noi nu au facut mare.  Cu surprindere am constatat ca nici macar o organizatie de acest fel, din care fac parte, nu a luat pana acum nicio pozitie fata de evenimentele din Moldova. Nu vreau sa le fac reclama negativa, avand in vedere ca pana acum au avut destule initiative laudabile, dar acum, cand aveau loc aceste evenimente grave, ei se ocupau de lucruri secundare.  Scopul unei organizatii umaniste e reprezentat de binele ultim al oamenilor, cand viata si drepturile oamenilor sunt in pericol, orice altceva ar trebui sa treaca pe planul doi.

Nu aduc in discutie legatura culturala dintre Romania si Moldova, ci pur si simplu vecinatatea cu un acest stat.  Chiar daca astfel de probleme ar fi fost in Ruanda (dau acest exemplu pentru ca acum cateva zile s-au implinit 15 ani de la genocidul in aceasta tara,  pe care am dificultati in a o arata pe harta, dar imi amintesc vag ca are capitala la Kampala), o atitudine corecta politic si civic era de solidaritate cu victimele incalcarilor drepturilor omului.  Din nefericire, barfele politice si senzationalul sunt mai interesante pentru opinia publica din tara noastra. Romania e tara unde nimic nu conteaza, cum zicea Marta Bibescu…Nimic important, dar asta e o alta discutie.

Originea statului

Discutia de azi ar fi despre stat, institutie care ar trebui sa apere drepturile cetatenilor, dar care in cele mai multe locuri din lume ii abuzeaza. Individul incheie tacit un contract social cu statul, dar este probabil cel mai putin respectat contract din cate se incheie vreodata.

In “Civilizatia”,  dincolo de evolutie, aparitia caracterelor tipic umane, creier, piele, viata lunga si lenta, mers biped, fertilitate scazuta, menopauza, comportament, gandire simbolica, limbaj  etc., vorbesc si de aparitia civilizatiei. Doar se numeste “Civilizatia foametei”…De fapt ideea titlului mi-a venit facand acest capitol, atunci cand nu aveam titlu la carte.  M-am gandit sa-i zic “Civilizatia foametei”, dar cineva m-a sfatuit ca e un titlu mai bun pentru carte decat pentru un capitol. Asa ca am numit acel capitol “De la foamete la civilizatie”. Desigur, incepe cu maimute preistorice de toate felurile, care se presupune ca sunt printre stramosii nostri,  dar se termina cu aparitia civilizatiei. Bineinteles, e vorba si de aparitia statului acolo. Desi sunt multe idei, multe ipoteze, modele cibernetice care trateaza aparitia statului, in mare acestea se refera la gestionarea surplusului de produse agricole.  Orice stat se bazeaza pe existenta agriculturii, fara agricultura, care asigura hrana unui numar mare de oameni, a unei comunitati, aparitia statului e imposibila, cum e imposibila si aparitia civilizatiei.  Deci statul ar fi aparut cand o patura de oameni s-ar fi ocupat cu gestionarea produselor agricole, nemafiind implicati insa in productia agricola.  Problema e insa ca nu societatile agricole primitive NU produc surplus  (date citate in Civilizatia, prezente in Sociobiologia lui Wilson). Deci, probabil in istorie acest lucru nu s-a intamplat decat atunci cand acestia…au fost obligati. Cum?
Unii filosofi considera insa ca statul a aparut ca o consecinta a naturii umane in culturile tribale.  Ei avanseaza existenta unor presupuse microsocietati bazate pe sistemul masculului alfa, prin care cel slab este asuprit de cel puternic, asa cum se intampla la multe specii de animale. Numai ca antropologii atrag atentia asupra faptului ca societatile tribale existente se disting tocmai prin lipsa de autoritate centralizata, iar societatile foarte stratificate ar fi o achizitie recenta a istoriei.  Totusi, inechitatea sociala, ca si specializarea ocupationala, exista si in unele societati de vanatori-culegatori, desi acestea erau considerate ca aparand la societatile de agricultori.

Ipoteza prezentata in “Civilizatia..” este ca statul a aparut ca urmare a naturii umane, dar in alt sens.  Un fenomen existent si in prezent ne poate sugera cum a aparut statul: taxa de protectie.  Statul ar fi aparut printr-un mecanism simplu, descris in filme ca “Cei sapte magnifici” si parodiile care s-au facut  apoi dupa el.  Adica agricultorii sedentari ar fi “platit” in produse agricole nomazi crescatori de animale, mult mai priceputi la razboi, pentru a-i apara de alte asemenea grupuri de nomazi. Istoria consemneaza multe imperii care au luat nastere prin stapanirea culturilor taranesti de catre nomazi, inca din Antichitate (akkadienii) pana la Imperiul Otoman. In aparitia statului, sunt necesari doi factori: agricultura si armata. Administratia o consecinta a existentei armatei.  Existenta scrisului sau a unui sistem de comunicare similar (Inca) e esentiala in acest sens, desi unele date sugereaza ca scriere ar fi aparut, cel putin in unele zone (China) ulterior aparitiei statului.

Statul a evoluat intre timp, democratia ateniana si Imperiul Roman au contribuit la aparitia unor trasaturi ale statului modern. Dar statul ramane un sistem coercitiv in cele mai multe tari ale lumii.  Evenimentele de la Guantanamo arata ca si cele mai democratice state pot face abuzuri contra cetatenilor lor sau ai altor state.  In vara anului trecut am vazut un reportaj in care Christofer Hitchens,  publicist si scriitor,  unul dintre cei mai cunoscuti atei din prezent,  admirabil din unele puncte de vedere, se oferea drept cobai pentru torturi ca simularea inecului, sugerand ca daca el rezista, pot rezista si altii si aplicarea lor nu ar fi atat de grava…Toti oamenii care inoata si sar in apa, fac scufundari, care cunosc aceste senzatii, ar rezista la aceste torturi. Dar asta o pot face la ei acasa, in spectacole in care isi dau acordul pentru a fi supusi la asa ceva. Dar…nici un cetatean onorabil nu ar trebui sa plateasca un stat care face asa ceva cu cineva, nu conteaza pentru ce e suspect. Daca toata familia mea ar fi ucisa de cineva, eu nu as accepta ca unui suspect pentru aceasta fapta sa i se aplice nu tortura asta, la care eu probabil as rezista, dar nici alte tratamente dure la care rezist, dar care pentru altii sunt torturi (de exemplu, sa fie pusi sa gandeasca, sa rezolve probleme si mai ales sa si le puna:).

Statul prin insasi existenta lui reprezinta o sursa de coruptie, o sursa de abuzuri. Statul minimalist, in care o buna parte din atributiile lui sa fie delegate autoritatilor locale sau altor institutii, ar fi o solutie in acest sens.  Statul e platit de noi toti,  facem o afacere cu el, asa cum facem cu bacanul. Si asa cum nu acceptam ca bacanul sa ne faca rau, asa nu ar trebui sa acceptam nici sa fim inselati de stat.  Aceasta institutie, ca si altii, ar trebui reformata, modernizata mult. S-a spus adesea ca stiinta nu a rezolvat problemele din societate. Nu le-a rezolvat, pentru ca ele nu au fost inca tratate stiintific.  Stiinta, dar si solidaritatea umana, ar putea schimba lucrurile in bine. Dar din pacate, atat interesul pentru stiinta, cat si solidaritatea sunt la cote minime in societatea noastra.

Imi exprim toata simpatia pentru victimele abuzurilor din Republica Moldova, indiferent de nationalitatea lor. Condoleante familiilor si prietenilor celor care si-au pierdut viata!

ro drepturile omului, originea statului, Republica Moldova

“Lumea nu e de ajuns” (Word is not enough) era titlul unui film din seria James Bond.  Intr-adevar, pentru oamenii care vor sa faca lucruri extraordinare, lumea nu e chiar asa de mare.  SI mai trist, nu sunt chiar atat de multe posibilitati precum ar parea la prima vedere. Si aici nu e vorba de resursele naturale, de tehnologie, etc., ci de cea mai valoroasa resursa a planetei: oamenii.

In special in tarile dezvoltate, dar in cultura Occidentala in general, exista organisme care incearca sa sensibilizeze opinia publica la problemele legate de risipirea resurselor naturale, distrugerea mediului, disparitia speciilor. Dar nimeni nu incearca sa sensibilizeze opinia publica atunci cand e vorba de risipirea celei mai importante resurse a oricarei tari, deci a planetei: oamenii.  Sunt unii care se plang de suprapopulare. E asbolut adevarat ca suprapopularea e o problema in unele zone, tocmai din cauza resurselor limitate. Malthus e primul care a semnalat problema cresterii prea rapide a populatiei in raport cu cea a resurselor naturale necesare unei societati umane. In epoca, ingrijorarii lui Malthus, care gasea in razboaie o rezolvare a problemei pe care o semnalase, i s-a raspuns ca inafara de domnia sa nu e nimeni in plus pe planeta. Poate unor Occidentali care se ingrijoreaza de suprapopularea unor zone ale planetei, in care nu e cazul de suprapopulare, cum ar fi Africa, de fapt subpopulata, ar trebui sa li se raspunda la fel azi, ca inafara de ei, nu e nimeni in plus.

Reducerea fertilitatii si cresterea varstei reproducerii_ fenomene in spiritul evolutiei umane

Sunt unii care se plang de imbatranirea populatiei.  Si aceasta chiar e o problema in anumite zone, in special in cultura Euro-atlantica. Natalitatea scade, ca urmare a unor modificari culturale determinate in mare de prosperitate, care a condus si la cresterea sperantei de viata.  Din punct de vedere evolutionist, mi se pare ca nu e un motiv sa ne ingrijoram de natalitatea scazuta, ci de faptul ca speranta de viata sanatoasa, de care se leaga si productivitatea si costurile sociale legate de imbatranire, nu tine pasul cu aceasta. Din nefericire, desi  fenomenul imbatranirii este cercetat, iar studiul patologiei de varsta inghite milioane de dolari, exista un oarecare scepticism legat de posibilitatea tratarii sau prevenirii imbatranirii. In treacat fie spus, la ora actuala nu exista nicio metoda de incetinire sau stopare a imbatranirii la oameni. Toate produsele de reintinerire, de incetinire a imbatranirii sunt doar falsuri. Stilul de viata e inca singura metoda de prezervare a unei vieti sanatoase pana la varste inaintate.

Dar daca scaderea natalitatii ar fi corelata cu o crestere proportionala a duratei de viata sanatoasa,  s-ar putea vorbi de o noua faza a evolutiei umane, o noua etapa a umanizarii, idee prezenta in “Civilizatia foametei”.  Omul se distinge fata de primatele cele mai inrudite printr-o fertilitate foarte scazuta, dublata de o durata a vietii foarte mare. Viata umana este foarte lenta, in sensul ca dezvoltarea lui, maturizarea e foarte lenta, copilaria e foarte lunga, perioada de dependenta a puiului e neobisnuit de lunga. Numai ca omul e o specie cu o viata lenta si indelungata intr-un ordin de animale cu o viata lunga si lenta: primatele.  Ele au si o fertilitate mai scazuta decat alte mamifere. In general, exista o corelatie pozitiva la mamifere intre durata de viata a unei specii de mamifere  si marimea creierului in raport cu corpul, dar una negativa cu fertilitatea. De unde ar proveni aceasta legatura dintre acestea, exista o ipoteza in “Civilizatia foametei”. Raspunsul evolutionist la cresterea duratei de viata este o fertilitate si mai scazuta, dar si o varsta a reproducerii si mai inaintata. Faptul ca oamenii aleg sa aiba copii din ce in ce mai tarziu, mai ales in mediile educate, e in spiritul evolutiei speciei noastre.  Se poate spune ca evolutia noastra mai face inca un pas inainte, in aceeasi directie.

O viata mai lunga, cu o varsta a reproducerii mai tarzie este mai putin economica pentru o specie. “Interesul” unei specii este ca genele ei sa fie cat mai bine reprezentate la un moment dat. Daca acest lucru se face printr-o viata mai lunga a membrilor acelei specii, ci nu printr-o viata mai scurta si o investitie mai mare in reproducere (strategie de tip r), avand in vedere ca reproducerea e un proces costisitor din punct de vedere energetic, specia e avantajata din punct de vedere energetic.

Sunt printre cei care cred ca se poate face ceva in sensul cresterii duratei de viata a acestei specii, mai mult, consider acest lucru o datorie fata de evolutia noastra. E nedrept ca un om, fie el si incarcator-descarcator, nu savant, artist sau om de afaceri cu viziune, sa traiasca atat de putin. Orice om este o institutie, care poate oferi foarte mult.

Speranta de gandire logica si simtire libera in prezent

Problema e ca cei mai multi oameni la ora actuala nu supravietuiesc atat incat sa isi atinga potentialul genetic natural. Speranta de viata a unei fetite care se naste acum in Africa este de aproximativ 50 ani. In unele tari, situatia e si mai grava, de exemplu Botswana, unde, din cauza SIDA, durata medie de viata este de aproximativ 36 ani.  Accesul la o educatie normala, la o gandire logica, de bun simt, scad sansele manifestarii potentialului genetic al unei persoane care se naste intr-o tara nedemocratica din lumea a III-a si mai mult. Milioane de oameni contemporani cu noi, milioane de copii care se nasc acum, sunt condamnati la o viata fara acces la apa, la hrana adecvata, la medicamente, dar si la o educatie adecvata si la o gandire libera. Sunt alte milioane care au acces la hrana, adapost, medicamente, dar care din cauza educatiei sunt pierduti pentru societate. Milioane de oameni care nu vor face niciodata inventii, care nu vor face descoperiri, desi unii dintre ei ar dispune de potentialul intelectual in acest sens, dar care sunt condamnati la o gandire viciata. Milioane de oameni care se risipesc, ale caror creiere sunt pline de superstitii (de exemplu in Africa), care au probleme in a asimila principiul simplu al cauzei-efect, aflat la baza stiintei Occidentale. Alte milioane de oameni pe care indoctrinarea religioasa sau echivalenta (comunista, situatia Coreei de Nord) ii transforma in epave din punct de vedere al gandirii rationale.  Milioane de copii de sex masculin condamnati sa fie misogini iremediabili, milioane de copii de sex feminin condamnati sa fie complexati si inhibati, astfel devenind incapabili de a avea o viata de familie si sociala considerata normala in cultura noastra,  copii care indiferent de sex nu vor asimila niciodata valori precum drepturile omului sau democratia (in tarile fundamentaliste musulmane, dar nu numai). Acesti copii nu vor avea sansa unei vieti normale, libere, nu vor avea sansa sa se manifeste cu adevarat. Razboiul contra terorismului ar fi trebuit dus pe acest plan, nu cu armele. Acesti oameni, in conditiile globalizarii, nu numai ca sunt pierduti, dar devin si o amenintare pentru modul nostru de viata.

Din nefericire, si cultura Occidentala, exista multi care se grabesc sa discrimineze alti oameni, din populatii sau culturi diferite, carora le neaga capacitatea de a inventa si crea lucruri importante.  Intrebarea pentru acesti occidentali superficiali este daca ei insisi pot face inventii, descoperiri, crea opere artistice. Daca ei ar sti cum se fac aceste lucruri, cat de mult conteaza educatia, libertatea de gandire, de simtire  in procesul de creatie. E mai usor insa sa pui etichete, decat sa incerci sa intelegi un fenomen. Acesti oameni sunt la fel ca aceia carora le neaga posibilitatea de a face lucruri importante pentru progres.  Ceea ce pare si mai interesant, exista unii carora rasele umane actuale nu sunt suficiente pentru capacitatea lor de a discrimina, apeleaza la oameni preistorici pentru a-si satisface aceasta necesitate.  Omul de Neanderthal a intrat si el sub tirul discriminarilor rasiale.

Dincolo de capacitatea intelectuala a Neandertalienilor de a dezvolta tehnologii, de a face arta, ne confruntam  cu problema oamenilor actuali, dintre care foarte putini chiar se pot implica in progres tocmai din cauza societatilor in care s-au nascut. Mai mult, avand in vedere mentalitatile actuale din multe culturi, aproape orice relatie sociala a unui om rational cu “common people” devine sport extrem.

http://www.youtube.com/watch?v=Ji-qdC5zYd4

ro cultura Occidentala, fundamentalism, imbatranire, Malthus, omul de Neanderthal, progres, SIDA